Universuri paralele

– Visez?

– Poate.

– De ce poate?

– De ce să visezi?

– Că ești aici.

– Și?

– Ești?

– Poate.

– De ce poate?

– De ce să fiu?

– Că vreau să fii.

– Și e cum vrei tu?

– Poate.

– De ce poate?

– De ce să nu fii?

– Că sunt aici.

– Deci visez.

– Visezi?

– Aș vrea, rosti el cu o dezamăgire în ochi.

– De ce?

– Ca să fii aici.

– Și nu sunt?

– Ba da, dar tot nu înțeleg dacă visez sau nu, și tu nu mă ajuți deloc.

Avea o nerăbdare copilărească în atitudine și părea că uite, uite, o să se isterizeze.

– Contează? Stai jos.

– Să mă ajuți? Da, nu de aia ești aici? Și de unde știi că am vrut să mă ridic?

– Nu știu, de ce sunt aici? Stai jos te rog, acum îi făcu un semn prohibitiv cu mâna.

– Pentru că visez?

– Închide ochii, i-a șoptit zâmbind.

– Îți tremură vocea.

– Îmi tremură șoapta, îi zise ea din nou cu zâmbetul pe față.

– Chiar, de ce șoptești, ne ascultă cineva?

– Universul. De data aceasta nu păru să șoptească, ba chiar simți cum vocea ei a căpătat un ton mai sever, de parcă era ceva absolut important.

– Cum așa? De ce ne-ar asculta universul?

– Că ne iubește.

– Și ce?

– Ce prostuț. Ridică-te odată, te tot agiți. Ridică-te și închide ochii.

S-a ridicat ușor de la masa la care stătea și o urmărea nemișcat cu ochii cum se plimba prin fața lui.

– I-ai închis?

– Da.

– Minți.

– De unde știi?

– Simt cum mă privești.

– Nu-ți place?

– Doamne, ești insuportabil, închizi sau te trezesc.

– Deci visez.

– Nu visezi, hai odată, zi-mi ce vezi.

– Pe tine, plimbându-te prin fața mea.

– I-ai închis?

– Da… de ce văd același lucru?

– Pentru că visezi ce vezi și vezi ce visezi. Avea o mândrie în voce când rosti acele cuvinte, de parcă voia să-i arate ce știe. 

– Dar în vise, dacă închizi ochii, nu vezi nimic.

– Visezi?

– Deci ești aici, se grăbi să-i răspundă.

– Nu sunt, nici tu nu ești.

– Am murit?

– Haha, nu, ce prostuț, și te mai crezi și zeu. Nu ai murit, abia începi să trăiești.

– Chiar? Dar am trăit, cred, țin minte!

– Cred că ai visat, se opri în fața lui și îl privi în ochi. Îți place să visezi, nu-i așa?

– Nu știu, nu mai înțeleg, ce-s alea vise, dacă ăsta nu e unul din ele?

– Ba da, înțelegi. Ce-i aia realitatea, dacă asta nu e?

– Unde suntem?

– La început, acuma hai, dă-mi mâna, îi spuse ea cu același zâmbet și îi întinse o mâna mică și albă, să mergem!

“Unde?” a vrut să întrebe, sau a întrebat-o, dar probabil a făcut-o doar în capul său, pentru că buzele îi rămase nemișcate, iar gura nedeschisă. Cu toate acestea, ea părea că-l auzi și-i șopti în grabă: “nu acum, să începem, n-avem timp de pierdut”.

“N-avem timp de pierdut, i-auzi, ce..”, le gândea în capul lui în timp ce Ea îl trăgea de mână ca pe un copil. Foarte repede își dădu seama că nu-și poate ascunde gândurile și ca Ea i le aude.

“Dar cum?”, și la întrebarea asta, gândită de altfel și ea doar în capul lui, ea își pierduse răbdarea, se întoarse spre el și aproape-i porunci să nu mai gândească.

Mergeau printr-o cameră albă, cu tavan alb, pereți albi, podea albă, ba chiar și umbrele păreau a avea o nuanță de un gri prea deschis. Nu prea înțelegea de unde erau acele umbre, pentru că nu vedea nici o lumină.

La început mergeau, apoi cu fiecare au grăbit pasul, până au ajuns să alerge ușor.

După încă câteva minute, alergau de-a dreptul, de parcă îi urmărea vreun urs, polar probabil și ăla, alb probabil și el.

Simțea cum se descompune în mii de particule, pierzând mai întâi din picioare, și mai apoi din brațe, piept, umeri… cap. Cu toate acestea, se simțea încă ținut de mână.

Pe când să-i pară că nu mai are cu ce să respire, a revăzut-o pe Ea, descompusă aidoma lui în mii de particule, doar că colorate: roz, mov, albastre, turquoise…

Simțea fluturi în stomac, simțea fluturi în întregul corp, sau existența a sa fără formă. Într-adevăr, foarte curând începu să nu mai aibă formă, nici el și nici Ea.

– Unde suntem? Gândi în sinea lui în speranța de a fi auzit de Ea.

– La început, ți-am zis.

– La care început?

– Cu toții avem un început, nu? Ăsta va fi începutul nostru.